Barceloneta – O stare de spirit

Am intalnit Barceloneta la sfarsit de dupa amiaza si de primavara, intr-o zi senina, cu soare placut si fara pic de vant. Veneam dinspre La Rambla pe malul marii, printre palmieri inalti si iahturi ancorate la tarm.

Valurile se unduiesc pe sub carenele lucioase, spargandu-se in mii de picaturi  pe marginea falezei.

Lumea se foieste incolo si incoace. E un dute-vino placut, deloc obositor.

Soarele clipeste complice printre catarge,  impletind umbre caraghioase pe asfalt.

Pe o banca, un batran rasfoieste ziarul. Din sens opus se apropie un cuplu care ma opreste si ma roaga sa ii fotografiez. Sunt tineri, frumosi si teribil de indragostiti. Ii pozez aproape de apa, cu marea in spate, apoi ii prind intr-un cadru mai larg, alaturi de palmieri. Imi multumesc si pleaca mai departe, boemi si aproape indiferenti la ce se intampla in jurul lor.

Ajung la plaja si ma opresc incercand sa cuprind Mediterana cu privirea. Miroase a mare si a inceput de vara.

Cat vezi cu ochii – nisip, in stanga si in dreapta. Nici n-ai zice ca plaja asta a fost amenajata abia in 1992, cu putin inaintea jocurilor olimpice de vara organizate in Barcelona.

Imi iau adidasii in mana si ma aventurez pe malul apei, care e numai buna de baie.

Hmm, poate intr-una din zilele urmatoare, caci astazi mai sunt inca multe de vazut.

Ma indrept catre faleza, pe un podet din scanduri care traverseaza plaja pana la mare.

Undeva, in dreapta mea, un adolescent canta la chitara. Un altul pregateste niste tobe mici si incepe sa il acompanieze. Lumea se strange in jurul lor privindu-i cu admiratie. In mijlocul cercului format, o tanara danseaza cu ochii inchisi.

Ghemuit in genunchi, un sculptor amator se delecteaza modeland nisipul. Nu departe de el, cineva i-a luat-o inainte creand o replica a orchestrei din Viena, in marime naturala.

Pe faleza lumea se plimba, alearga sau se da cu rolele. Umbrele palmierilor se lungesc, tarandu-se pe nisip pana ajung in mare.

La capat intalnim o cladire ciudata, cu o bila imensa sprijinita intr-un echilibru precar, chiar pe coltul acoperisului. Drobul de sare in varianta catalana.

Lumea pozeaza, arata cu degetul si trece mai departe.

Undeva, in stanga mea, o aratare imensa isi face loc prin multime. E dansator pe papainoage si brusc capteaza toata atentia trecatorilor. Il urmaresc mai bine de un sfert de ora. Se rasuceste, se invarte, sare si aterizeaza, dupa care sare din nou. Face totul cu gratie si naturalete si nu poti sa nu te minunezi cum reuseste de fiecare data sa pastreze atat ritmul cat si echilibrul.

Barceloneta nu e o plaja oarecare, e o stare de spirit.