Să pleci în decembrie cu autocarul din România până în Istanbul nu e o decizie ușoară, mai ales când afară e frig și drumurile sunt lungi. Dar uneori, tocmai lipsa confortului face ca aventura să fie memorabilă. Când am ajuns în Istanbul, după o noapte în care am dormit fragmentat și cu gâtul încleștat pe perna de autocar, orașul ne-a primit cu un aer blând și o lumină gri-aurie de iarnă. O vreme incertă, cu soarele fugărit de nori și un vânt care nu părea să anunțe nimic bun pentru a doua zi. Din fericire, temperatura de 10 grade era perfectă pentru plimbare.
Am fost cazați într-un mic hotel de cartier, aproape de o moschee modestă, dar cu o frumusețe liniștită, la numai doi pași de o stație de tramvai. Poziția ideală: în câteva minute eram în inima orașului vechi. Se simțea începutul lunii decembrie – un aer umed, miros de castane coapte și un Istanbul care părea mai calm decât în alte sezoane…
Spice Bazaar – explozie de culori, mirosuri și energie
Prima noastră oprire a fost la Spice Bazaar, cunoscut și sub numele de Bazarul Egiptean. De cum am pășit înăuntru, am fost cuprinși de o simfonie de mirosuri: scorțișoară, mentă uscată, șofran, vanilie, ardei iute și curmale dulci. Aici, totul pare orchestrat să-ți atace simțurile – dar într-un mod plăcut, aproape hipnotic.
Tarabele sunt așezate perfect, fiecare cu munți colorați de mirodenii, fructe uscate, ceaiuri amestecate manual și dulciuri orientale care îți zâmbesc din vitrine. Un vânzător m-a întâmpinat cu o tăviță de ceai cu rodie și mi-a spus într-o română stângace: „Frate, nu cumperi, doar guști. Te îndrăgostești după.” N-a greșit.
Într-un colț am zărit un stand cu rahat turcesc, în celălalt – un tânăr care cântărea cu grijă niște alune trase în miere. M-am lăsat purtat de alei, gustând câte puțin din fiecare. Nu e doar un loc de cumpărături. E o experiență completă – olfactivă, gustativă, vizuală, și da, ușor copleșitoare, dar în cel mai bun sens.
Grand Bazaar – unde timpul se oprește între ceramică, covoare și cafele
După Spice Bazaar, ne-am continuat drumul către Grand Bazaar, și am pășit, fără grabă, într-un univers paralel. Când intri pe una dintre porțile sale monumentale, parcă pășești într-un trecut care încă respiră. Acoperișurile boltite, luminile calde, mirosul de piele lucrată manual și clinchetul lingurițelor de ceai – toate te cuprind și nu-ți mai dau drumul.
Am rătăcit printre standuri cu bijuterii din argint, covoare cu motive otomane, ceramică pictată cu albastru de Iznik și haine din cașmir moale. Am fost invitat de cel puțin șapte ori la cafea și la povești, dar m-am oprit într-un magazin mic, unde un domn cu barbă albă mi-a povestit că face comerț acolo de când avea 17 ani. N-a încercat să-mi vândă nimic. Doar a vrut să-mi arate cum își lustruiește cu grijă ceainicele din cupru.
Grand Bazaar nu e locul unde te grăbești. E locul în care te pierzi cu scop. Și e imposibil să ieși fără să cumperi măcar un suvenir – sau, în cazul meu, o ceașcă mică de cafea, care acum îmi amintește de zumzetul acelor coridoare vechi de sute de ani.
Podul Galata – între două lumi și o franzelă cu pește
Ieșind din bazar, am simțit nevoia de aer. Și l-am găsit pe Podul Galata. Lumea pescarilor de aici are propriul ritm. Cu undițele aplecate peste balustrade și ochii în zare, îți dau impresia că timpul curge altfel.
Majoritatea stau în tăcere, cu mâinile în buzunare și ochii pe plută, dar din când în când auzi câte un schimb de glume sau un oftat adânc. Unii vin aici în fiecare dimineață, ca la un ritual. Nu contează dacă prind ceva sau nu. E despre a fi acolo, despre răbdare, despre liniștea pe care doar Bosforul o poate oferi.
Un pescar mai în vârstă mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să mă apropii. Mi-a arătat ce prinsese: doi pești mici, argintii, care încă mai zvâcneau în găleata de plastic. Nu a spus multe, dar nici nu era nevoie. A fost unul dintre acele momente în care simți că ești martor la o viață care curge altfel decât a ta.
M-am așezat pe o bancă și am comandat un balık ekmek – sandviș cu pește proaspăt, scos direct din Bosfor. Lângă mine, un grup de adolescenți râdea în hohote. În zare, minaretele se decupau perfect pe cerul lăptos.
Istiklal Caddesi – tramvai roșu, cafenele vechi și viață, multă viață
Seara am ajuns pe Istiklal Caddesi, celebra arteră pietonală care leagă Piața Taksim de zona Galata. Tramvaiul nostalgic care circulă pe mijlocul străzii e o atracție în sine – vechi de peste 100 de ani, restaurat cu grijă și încă funcțional.
Strada e plină de viață la orice oră. Magazine internaționale se îmbină cu buticuri locale, cafenele moderne coexistă cu ceainării tradiționale, iar restaurantele oferă de la fast-food occidental la bucătărie otomană autentică.
Pe la ora 7 seara, când ne plimbam printre magazine, a început să plouă. Nu o ploaie torențială, ci o ploaie lină, persistentă, care a transformat complet atmosfera străzii. În loc să ne refugiem imediat, am decis să ne bucurăm de această schimbare.
Ploaia a adus cu ea un parfum special – aerul proaspăt se amesteca cu mirosurile din restaurante și cafenele. Oamenii își scoteau umbrelele sau își vedeau de drum pur și simplu, dar nimeni nu părea deranjat. E ca și cum Istanbul-ul e obișnuit cu aceste surprize meteorologice.
Am intrat într-o cafenea cu geamuri mari, de unde puteam urmări spectacolul străzii. Tramvaiul trecea din când în când, luminile se reflectau pe asfaltul ud, iar oamenii continuau să se plimbe, ca și cum ploaia făcea parte din decor.
Pasajul Çiçek (Pasajul Florilor) era plin de viață, în ciuda vremii. Restaurantele și tavernele tradiționale erau pline, iar muzica se amesteca cu sunetul ploii de pe acoperișul de sticlă. Am petrecut acolo aproape două ore, savurând meze și urmărind cum ploaia schimbă ritmul străzii.
Și apoi… Bosforul ne-a spus noapte bună
Tarziu, seara, am pornit spre docuri. Aveam rezervată o croazieră pe Bosfor – cu cină inclusă și dansuri tradiționale. Sună turistic? Poate. Dar a fost una dintre cele mai frumoase experiențe.
Am urcat pe vapor și ne-am așezat la masă, pe puntea superioară. Lumina caldă a felinarelor și briza Bosforului au făcut toți banii. Cina a fost o adevărată experiență culinară turcească. Meze-urile variate – humus, baba ghanoush, salată de icre, brânzeturi locale – au fost urmate de kebab din miel cu pilaf parfumat cu șofran. Desertul, o selecție de dulciuri tradiționale turcești, a fost perfect.
Apoi a urmat dansul. Mai întâi o serie de momente folclorice, iar la final, un derviș rotitor. Nu știu cum să descriu acea tăcere plină în care se învârtea – era poezie în mișcare. Pentru câteva minute, am avut senzația că trăiesc ceva din alte vremuri, din epoca în care Istanbul era inima unui imperiu.
Am rămas pe punte până târziu, cu o cafea în mână și orașul luminat ca o bijuterie.
Concluzie? Nu, mai degrabă un îndemn
Nu te teme să te pierzi în Istanbul. Nu-l lua doar ca pe o listă de bifat. Lasă-te dus de arome, de sunete, de oameni. Intră în bazar, chiar dacă nu vrei să cumperi nimic. Gustă ceaiul chiar dacă nu-ți place scorțișoara. Zâmbește vânzătorilor chiar dacă nu vorbești limba.
Și dacă ai ocazia, prinde un apus de pe Bosfor. Acolo, între două continente și o mie de povești, o să înțelegi ce înseamnă cu adevărat să călătorești.
P.S. Dacă vrei recomandări de cazare pentru Istanbul, trasee de noapte sau ambarcatiuni mai puțin turistice, scrie-mi. Povestea abia începe.
