Pe masura ce ne apropiem de La Gomera, incerc sa imi imaginez cum a vazut-o Columb, acum mai bine de 526 de ani. Mie imi apare acoperita de nori, cenusie si umeda. Cerul e inca de ieri bantuit de calima si combinatia dintre nisipul saharian si norii obisnuiti e mortala pentru vizibilitate. Lumina cade peste insula ca la un inceput de eclipsa de soare si incep sa am indoieli asupra alegerii facute. Poate, daca mai asteptam cateva zile era mai bine…
Vazuta de sus, La Gomera arata ca o portocala desfacuta. Rotunda, pietroasa si vulcanica, insula e taiata de la un cap la altul de vai abrupte si stancoase, cu pereti inalti. Intre ravene, in vaile semiaride, dar bine irigate de izvoarele care tasnesc de pe versanti, s-au adunat comunitati care traiesc din cresterea bananierilor, curmalilor si palmierilor. Pe pantele sudice se cultiva vita de vie, smochini, cereale si rosii. Traditional, economia din La Gomera s-a bazat pe agricultura si pescuit, iar, ocazional, pe constructia de barci. Mai aproape de vremurile noastre, ramura serviciilor a luat amploare, odata cu cresterea afluxului de turisti in insula.
Legatura cu restul lumii este asigurata de un aeroport, construit in 1999 si feriboturi, operate de companiile Fred Olsen Express si Naviera Armas.
Spre Parcul National Garajonay
Mai departe, ne preia autocarul. Locul meu e la geam, asa ca pot face fotografii. Ghidul vorbeste despre locurile unde ajungem, dar nu spune aproape nimic despre cele pe care urmeaza sa le vizitam. Nici pliantul de la agentie nu ofera informatii detaliate, dar n-are importanta. Am aflat de pe google care sunt obiectivele principale. Autocarul trage greu la urcare. In stanga, pe pantele abrupte, rasar palmieri, in grupuri mici, razlete. Pete de culoare in peisajul cenusiu si stancos. Cerul etaleaza diverse nuante de gri, iar vizibilitatea e in continuare redusa. Imi amintesc pozele cu cer albastru intens si culorile aprinse ale vegetatiei. Oprim dupa vreun sfert de ora. O carare serpuieste adanc, spre valea inecata in pacla. Insula e celebra pentru traseele de hiking si multi turisti vin aici special pentru asta. Casele din vale se zaresc cu greu. Poate ca pana la oprirea urmatoare apare si soarele.
Ne continuam drumul pe soseaua care se infasoara in jurul stancilor imense. La prima vedere golase, isi dezvaluie vegetatia pe masura ce te apropii de ele. Iarba marunta, arbusti pitici si cam atat. Cerul s-a mai limpezit un pic si nu stiu daca asta se datoreaza altitudinii sau, pur si simplu, vantul a mai degajat atmosfera.
Urmatoarea oprire o facem la Mirador Roque de Agando. Numele vine de la stanca inaltata, ca un urias impietrit, intre vaile La Laja si Benchijigua. Suntem in parcul national Garajonay, numit astfel la infiintare, in 1981, dupa cel mai inalt varf al insulei, Alto de Garajonay (1487m inaltime).
Ma apropii de ghid, care aduce izbitor cu Anthony Bourdain si il intrerup din ritualul fumatului, practicat constiincios la fiecare popas. Il intreb daca printre opririle noastre se numara si vizitarea padurii Laurisilva. Ma priveste placut surprins si imediat zambeste. De obicei, turistii asteapta sa li se spuna, nu se documenteaza inainte. Ii povestesc cate ceva despre Romania, iar el despre vremurile cand era ofiter de marina. Imi explic acum usurinta cu care vorbeste germana, engleza, italiana si franceza.
Laurisilva, padurea de dafin
Suntem la doar cativa kilometri de Laurisilva, batrana padura de dafin. In cateva minute ajungem si ne cufundam in verdele care pare ca explodeaza, erupe din pamant. Trunchiurile copacilor sunt zvelte si mladioase. Ai zice ca se plictisesc sa creasca prea mult in aceeasi directie. Contorsionisti ai padurii, copacii din padurea de dafini au avut, candva, rude in tot bazinul mediteranean. Odata cu era glaciara, „verii” din Europa au disparut si paduri ca cea din La Gomera se mai gasesc in apropierea continentului nostru, doar in cateva din insulele Canare, Madeira si Azore, fiindca aici clima a ramas aproape neschimbata in ultimele zeci de mii de ani.
De la padurea de dafini, ne indreptam spre nord vest. Drumul e cand mai ingust, cand mai lat. De cateva ori, autocarul se strecoara cu mare greutate pe langa putinele automobile care circula prin zona. Pe alocuri, marginea drumului e accidentata si asta ingusteaza soseaua cu aproape un metru.
Iesim din parcul national Garajonay si mai facem o oprire. Soarele e cu noi inca de cand am ajuns in Laurisilva, dar acolo eram in umbra padurii si nu l-am simtit prea tare. In fata noastra se intinde Vallehermoso, intre doua „coaste” de munte. Cam ca peste tot prin La Gomera. O vale, un sat, doua… Ca sa comunici mai departe, peste munte, trebuie sa strabati cale buna. Chiar daca insula n-are decat 22 de kilometri in diametru, relieful accidentat a impiedicat multa vreme schimbul rapid de informatii intre gomerani. Inventivi, stramosii lor, guansii, au inventat un limbaj bazat pe fluieraturi.
Silbo si sfyria sau cum sa comunici la distanta fara telefon
Silbo, caci asa se numeste, permite comunicarea chiar si la cativa kilometri. Ce este si mai interesant e faptul ca silbo, odata inteles, se poate adapta aproape oricarei limbi cunoscuta. Cel putin asta ne spune ghidul, pe drumul catre restaurant.
Masa nu e cine stie ce si se termina repede, dar memorabil este „show”-ul de la final. Cativa angajati ai localului incep sa spuna cuvinte in spaniola, dupa care le reproduc prin fluieraturi. Apoi, cu ajutorul turistilor, se fluiera in alte cateva limbi. In galica nu le iese nicicum si toata lumea se amuza copios. E greu si sa reproduci verbal doua trei cuvinte in aceasta limba, dar sa le mai si fluieri „inteligibil”. Localnicii sustin cu tarie ca „limbajul” lor fluierat e unic in lume. Dupa stiinta mea nu e, caci grecii au si ei acelasi obicei in satucul Antia, din insula Evia. Vechi de 2500 de ani, fluieratul grecilor (sfyria) e pe cale de disparitie (dupa BBC, doar sase persoane mai erau capabile in 2017 sa o „vorbeasca”). In La Gomera, autoritatile au decis de cativa ani studierea silbo in scoala.
Sfarsit de zi cu cer senin
De la restaurantul Las Rosas, autocarul ne poarta spre ocean. Trecem pe langa Agulo, locul de unde, intr-o zi cu atmosfera clara se poate vedea El Teide, in Tenerife. Astazi, claritatea lasa de dorit si, cu toate ca soarele lumineaza din plin, oceanul e in continuare acoperit de pacla deasa.
Ajungem in San Sebastian de la Gomera, capitala insulei si mai avem la dispozitie doar vreo treizeci de minute pentru cateva poze. Nu ratam statuia lui Columb si Torre del Conde, fortareata castelana din secolul al XV-lea.
Mi-ar fi placut sa avem mai mult timp pentru a vedea orasul. Poate, alta data. Poate o vacanta intreaga in La Gomera? De ce nu? Insula are cateva plaje de oferit si multa liniste.
In timp ce urcam pe feribot, pentru intoarcerea in Tenerife, nu pot sa nu ma gandesc, din nou, la Columb. Dupa La Gomera, el a vazut America. Noi? Pe cand, oare?
